Un Grigore Arbore mare și adevărat

Într-un fel, este și vina mea că am rămas dator. Cînd Grigore Arbore Popescu a împlinit 80 de ani, schimbul nostru de mesaje se afla între o promisiune și alcătuirea unui pachet de cărți. Așteptam să îmi parvină coletul cu cărți din Italia. Și ca o clipă a trecut ziua în care trebuia să subliniez o aniversare pe care cultura română a  scăpat-o, sau, așa cinic cum funcționează ea, a ignorat-o. Cînd a sosit coletul, era tîrziu. Dar aveam pe birou volume de versuri, albume de artă dedicate unor autori și unor epoci, studii dedicate unor perioade din istoria artei, cataloage impozante de la expoziții pe care noi nu le vom vedea niciodată. Cea mai impresionantă trebuie să fi fost cea intitulată I Daci (Palazzo Strozzi, Firenze, 1997) al cărei catalog de expoziție reprezintă o colecție  monumentală  de imagini dedicate obiectelor cunoscute din perioada dacică.

Tot el a publicat zece volume de versuri. Găsiți titlurile într-o fișă de autor publicată la subsolul editorialului. Lui îi aparțin și cîteva studii de referință dedicate unor mari personalități ale  artei universale – Chagall (1971); Piero della Francesca (1975); Giovanni Bellini (1979); Forma ca viziune: Bernini și stilistica barocului (1984)  sau românului Paul Vasilescu.

Grigore Arbore nu este academician și nu predă la nici o universitate în țara sa natală, unde nu este perceput la adevărata sa valoare. Este doar o cumplită nedreptate pe care România și-o face singură. Academia Română  a sărbătorit și a decorat tot felul de personalități de carton. Ba, a și ridicat pe funcții importante tot soiul de nulități păguboase pentru țară. Unii și-au  editat singuri tot felul de  volume omagiale pentru a-și sublinia opera fără conținut. Alții și-au pregătit și posteritatea, deși nu aveau pentru ce.

Departe de  țară, în nordul Italiei, Grigore Arbore Popescu și-a băut  șampania singur și a început să împacheteze cărțile sale destinate donației către Muzeul Cărții  și Exilului Românesc din Craiova. A donat o colecție de carte de o valoare inestimabilă. Presupun că, în asemenea momente, nu și-a pus întrebarea metafizică, dacă a meritat sau nu.

Grigore Arbore este unul dintre intelectualii români de mare ținută, un istoric de artă, un poet adevărat și un jurnalist pe mai multe meridiane. Am lucrat împreună vreme de cîțiva ani la Viața studențească și Amfiteatru, alături de Constanța Buzea, de Ion Cristoiu și Dinu Flămînd, de Mihai Tatulici și de MN Rusu, de Ioan Buduca și Octavian Știreanu și mulți alții reuniți în cea mai spectaculoasă enclavă de presă din anii socialismului. Poate că numai Flacăra în anii săi de glorie să o fi întrecut-o în atmosferă. Pentru cei mai tineri dintre noi, el a avut o influență hotărîtoare. Grigore  Arbore era de departe un reper. Unul tăcut, exasperant de tăcut. Mult mai tîrziu, aveam să aflu că Grigore Arbore fusese acceptat să lucreze la Viața studențească și Amfiteatru într-o formă de  exil intelectual și cultural. Altfel, ar fi trebuit să renunțe la publicistică. Și, ca să nu fie „expulzat“,  a fost ascuns la Viața studențească și Amfiteatru.

Grigore Arbore a ales libertatea și a urmat o carieră didactică, științifică  și culturală în Italia. Parcursul său intelectual conține  lucruri greu de contabilizat chiar și de o biografie detaliată. Grigore Popescu Arbore și-a pus numele pe monografii, pe sinteze, pe volume de versuri și a fost curator la expoziții care au făcut onoare țării sale. A redactat cataloage monumentale de expoziție care sunt  veritabile monografii în materie. Grigore Arbore, un om cu o operă impresionantă, a fost ignorat sau respins de instituțiile românești cînd și-a prezentat proiectele. O vreme, a făcut în Italia și în Europa o diplomație culturală de care mulți diplomați români trimiși la Veneția și la Roma nu au putut să se apropie.

Grigore Popescu Arbore face parte dintr-o generație de intelectuali cu rădăcini adînci din satul românesc, afirmați într-o perioadă în care activitățile culturale și intelectuale se aflau la mare cinste chiar și pentru țăranii satelor. Pentru că mahării instituțiilor publice și de cultură din țară nu îi găsesc locul, pentru cititorii cotidianul.ro reproduc o sumară  fișa de autor, cu principalele sale opere și activități.

În ciuda ostilităților și a coțeriilor autohtone, Grigore Arbore Popescu aparține culturii române adevărate. Nu celei dominate de oportuniști și  mediocrități.

Profil biografic Grigore Arbore

Scriitor și critic de artă. Pseudonim al lui Grigore Popescu. Născut la 11.06.1943.

• Studii universitare la Cluj și București în istoria lumii antice și arheologie (1965) și istoria artei (1970). Studii post graduate (1973-1975) în teoria și istoria criticii, finalizate cu obținerea Ph.D., la Scuola Normale Superiore di Pisa.
• Asociat pe lîngă catedrele de Istoria Culturii Europene și Istoria Artei la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu” (1970-1972). Înlăturat în 1967, pentru motive de incompatibilitate politică, din redacția culturală a ziarului “Scînteia”.
• Înlăturat, pentru aceleași motive, de la conducerea Secției de literatură și artă a cotidianului „Scînteia tineretului” (1970). Interdicție de participare la concursuri pentru posturi universitare cu motivația „necorespunzător politic” în 1977.
• Între 1975-1987, șef al secției Cultură în redacția comună a revistelor “Viața studențească” si “Amfiteatru”.
• În 1984, primește “ultima mustrare scrisă cu avertisment” din partea forurilor de partid diriguitoare ale presei.  Azil politic în Italia (1987).
• Cadru didactic la Universitatea din Pisa (1987-1989), Institutul Universitar de Arhitectură din Venezia (1989-1994) și la Universitatea din Ferrara (2000-2002). Simultan, membru al Consiliului Științific al Editurii Electa (Milano) si al Grupului Elemond (Electra Einaudi Mondadori, 1987-1994 și, ulterior, director de colecție în cadrul editurii Electa (1994-2000).
• Între 1991- 1995, a fost expert național în cadrul Consiliului Național al Cercetării (C.N.R.) din Italia cu responsabilități privind programe de cercetare în sectorul științei și tehnologiei bunurilor culturale și în promovarea raporturilor știintifice și tehnologice cu țările membre ale fostului Tratat de la Varșovia.
• Din 1995, este Chief Technology Officer în cadrul aceleiași instituții (C.N.R.), avînd sediul operativ la Veneția.

Principalele cărți de literatură (poezie)

Exodul (1967); Cenușa (1969); Auguralia (1972); Poeme (1974); Averse (1976); Stolul de argint (1979); Retrageri (1982)1979 (antologie); Din toate părțile (1984); Comentariul unui vis (2011), Apa de Zăpadă. Opera Omnia, Ed. Școala Ardeleană 2018.

Principalele cărți de istoria artei și culturii, în limba română, publicate de editura Meridiane (ante 1987)

Chagall (1971); Piero della Francesca (1975); Futurismul (1975); Cetatea ideală în viziunea Renașterii: eseu asupra tipologiei formelor urbane (1977); Giovanni Bellini (1979); Forma ca viziune: Bernini și stilistica barocului ( 1984).

• Între 1967-1987, a ținut rubrici de critică de artă în cotidianul “Scînteia tineretului” (1969-1970) și revistele “Luceafărul”, “Amfiteatru” și “Viața Studențească”. A scris despre principalii artiști români contemporani. A dedicat o monografie (1987) sculptorului Paul Vasilescu (“retrasă” din librării).

Principala lucrare publicată în Italia este sinteza L’arte nell’Età delle Monarchie Assolute (UTET, Torino, 1997), text de referință în bibliografiile de specialitate.

• A coordonat colecția monumentală La pittura în Europa ( Electa, Milano 1994 si urm.) compusă din sinteze critice dedicate evoluției artei picturii în principalele arii culturale europene. Pentru aceeasi casà editorialà a ingrijit si alte opere.
• A coordonat științific realizarea de mari expoziții: Da Antonello a Rembrandt ( Milano, 1996); I Daci (Palazzo Strozzi, Firenze, 1997); L’uomo d’oro. La cultura delle steppe dell’Asia Centrale tra la seconda metà del I millenio a.C. e la meta dell millenio d. C. (Palazzo Te, Mantova si Palazzo delle Esposizioni, Roma, 1998); Traiano: ai confini dell’Impero (Molle Vanvitelliana, Ancona, 1998); Cristiani d’Oriente (Miramare, Trieste, 1999), Siberia. Gli uomini dei fiumi ghiacciati (Miramare, Trieste, 2001).
• A îngrijit, fiind și coautor, respectivele cataloage științifice, publicate de Electa, alcătuite precum sinteze sectoriale de istoria artei și culturii. A coordonat științific organizarea expoziției Le vie del mondo: Berlino, Praga, Vienna, Budapest, Trieste: intellettuali ebrei nella cultura europea tra 1880– 1930 (Miramare, Trieste, 1998 – 1999) și a fost coautor la catalogul expoziției.
• A făcut parte din comitetele științifice ale unor prestigioase manifestări internaționale precum expozițiile Il futuro dei Longobardi ( Brescia, 2000), Tiziano: ultimo atto (Bellun, 2007-2008) fiind și coautor al cataloagelor științifice.
• A îngrijit, fiind și coautor, volumul de studii „De la morfologia degradării la morfologia conservării (Ed. C.N.R., Roma, 1994), dedicat problematicilor salvării Veneției. Împreună cu antropologul Giancarlo Ligabue a coordonat volumul de studii I cavalieri delle steppe. Memoria delle steppe del Kazakhstan ( Electa, Milano 2001). A coordonat și îngrijit – fiind și coautor – sinteza Dall’Adriatico al Mar Nero. Veneziani e romeni – tracciati di storie comune (Ed. C.N.R., Roma, 2003).  A publicat în română volumele de eseuri pe teme social-politice și culturale Libertatea fără democrație și glonțul de aur (Ed. RAO, București, 2005), Destrămări multicolore (Ed. RAO, București, 2007), Periculoasele derive (Ed. Școala Ardeleană).
• Între 1989 și 2004, a fost membru al consiliului de conducere al Institutului pentru Colaborare Economică Internațională (ICEI) din Milano și membru al direcției revistelor de studii geopolitice și de cooperare pentru dezvoltare „Acque e terre” si „Marco Polo” (1988 -2012). Consilier director și membru al comitetului director al cotidianului „Cronica Română” (2003-2006).

Consilier personal al președintelui României Ion Iliescu între 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004.

Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Italia (1982, președinte Sandro Pertini)

Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios al României (2002).