Ilie Stoian: Mulțumim pentru Teatru, domnule Săraru!

Prin ’86, de abia întors din turneu, mă trage soția deoparte îmi spune: ”Am rămas însărcinată”. Dintr-o dată, mi-a tresărit inima de bucurie. Dar, după câteva momente, m-a cuprins teama: Ce voi face? Cum voi face? Ce vom face?

Primul gând a fost acela de a termina cu drumurile, cu turneele, gândind că nu vreau să vină momentul ca fiul ori fiica mea să-mi spună că vrea o jucărie, iar eu să-i răspund: ”Stai așa, să văd dacă am turneu”. Oricum, aprobările pentru concertele rock se dădeau din ce în ce mai greu de la Consiliul Culturii, spectacolele fiind tot mai puține, așa că m-am dus la Liviu Tudan, șeful trupei Roșu și Negru și al formulei de spectacol în care cântam la vremea aia, și i-am spus că mă retrag, dorind să fiu în viitor alături de copil și de soție. Ba chiar, am renunțat aproape cu totul la muzică, spunându-mi că trebuie să-mi găsesc un rost mai statornic. Urma, așadar, să-mi găsesc un nou drum.

Dar, pe care? Spre unde? Mi-am adus aminte că fostul meu coleg de scenă, actorul Alexandru Basarabeanu, lucra deja la Teatrul Mic, la ”Organizare”, adică, la impresariere, și, mai ales, că îmi spusese că s-ar putea găsi un loc pentru mine acolo, doar că, pe lângă recomandarea lui mi-ar mai trebui o pilă, ceva. Am găsit-o și, în primăvara lui ’87 m-am angajat ca regizor de scenă la teatrul condus de Dinu Săraru.

Când am intrat la el, ca să îmi semneze decizia de angajare, Dinu Săraru mi-a spus: ”Stoiane, te angajez, dar cu două condiții. În primul rând, te tunzi. În al doilea rând, te lași de muzică. Să nu mai aud că faci ceva în sensul ăsta, că dacă aud, te dau afară. Vezi că Teatrul Mic e cel mai mare din țară și, zi sau noapte, nu vreau să te gândești decât la teatru, nu la muzică”. I-am promis că așa o să fac, a semnat și am început treaba.

Ca regizor de scenă nu am stat decât două zile, pentru că, exact atunci, a venit unul cu o pilă mai mare ca a mea, pe care l-a angajat în locul meu, iar pe mine m-a făcut Șef de Producție, chit că nu știam cu ce se mănâncă meseria aia. Dar am învățat și, cred eu, m-am descurcat foarte bine, mai ales că, vorba aia, aveam pregătire culturală, știam cu ce se mănâncă un spectacol, oridecare ar fi fost el.

Cu scriitorul Dinu Săraru luasem cunoștință câțiva ani mai înainte, prin intermeniul cărților. Îi citisem romanele ”Clipa” și ”Niște țărani” și mi-l pusesem deja la inimă, alături de mulți alți scriitori români. Văzusem și ecranizarea ”țăranilor”, foarte bună, și ea.

Iar cu Teatrul Mic, luasem cunoștință încă din liceu, de prin 76, când fusesem să văd ”Matca” lui Marin Sorescu, alt uriaș al culturii naționale, piesă jucată în acea montare de Leopoldina Bălănuță și Vasile Nițulescu. Tot la Mic, văzusem spectacolul muzical ”La o adică”, al lui Sergiu Cioiu și Dan Stoian, compozitorul, și, oricum, trăind în lumea artistică de ani de zile, știam destule despre acel teatru. De acum îl slujeam, și eram mândru de asta, așa cum sunt și cum voi fi mereu mândru că am lucrat acolo.

Imediat ce mi-am început munca, toată lumea mi-a spus că Săraru e un zbir. Și așa era. Dimineața, când venea, nu erau prea mulți care să aibă curajul să stea la intrare. Dacă până la ora 9, când apărea el, mai vedeai câțiva tehnicieni sau câțiva actori vorbind despre una sau alta, la 9 toți dispăreau, ca să nu-i stea în cale.

Când venea, lua teatrul la inspecție, începând cu tablourile de pe pereți, să fie curate, cu cabinele, cu scena, cu tot ce trebuia. Apoi, pe la 9,30 îi chema în birou pe directorii adjuncți. Eu am prins doi: Airinei, care a plecat repede, emigrând sau ”fiind pus” să emigreze în Suedia, și pe Mariana Badea, mama lui Mircea Badea și fosta activistă de la Organizația Națională de Pionieri care, după ce avusese ceva probleme pe-acolo, a fost numită, tot cu pile, la Teatrul Mic. Apoi, urmau întâlnirile cu Secretariatul Literar, cu cei de la Organizare-Impresariat, cu noi, cei de la Producție, cu șefii atelierelor etc.

Merită să povestesc că, în a treia mea zi de muncă la Teatrul Mic, nu intru bine în birou și portarul mă sună să merg în sala de spectacole, că ne cheamă Dinu Săraru la o mare ședință. Cobor, intru în sală, și acolo, toată lumea în păr: actrițele Olga Tudorache, Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuță, Carmen Galin, Coca Bloos, Rodica Negrea, Adriana Șchiopu și care or mai fi fost, actorii Ștefan Iordache, Mitică Popescu, Dan Condurache, Dinu Manolache, Mihai Dinvale, Gheorghe Visu, Eugen Cristea, Florin Călinescu, Petrică Moraru și care or mai fi fost, regizorii Dinu Cernescu și Silviu Purcărete, scenografii Maria Miu și Valeriu Luscov, pictorul-scenograf Liviu Tăutu, administrativul, cabinierele, mașiniștii, tehnicul, toți, toți, toți! Dacă te uitai, practic, aveai acolo elita teatrului românesc, pentru că la vremea aia, Teatrul Mic era de departe cel mai bun din țară, doar Bulandra ce mai rivaliza cu el.

Pe scenă, Dinu Săraru: ”-Prieteni, v-am adunat aici să vă spun că ne-a dat statul teatrul ăsta pe mână ca să ducem de mâncare la copii, acasă. Dacă vom munci, bine, vom avea ce să ducem, dacă nu, nu.” Iată ce se întâmplase:

O vreme, Dinu Săraru fusese membru supleant în Comitetul Central. Având ceva bube, dar fiind indizerabil pentru Elena Ceaușescu și pentru alții de lângă ea, din cauza colțoșeniei lui și din cauza a ceea ce scria uneori, fusese dat afară din CC. Însă pedeapsa nu se oprise doar la el, ci fusese extinsă și asupra teatrului. Așa că, la nivel de Comitet Central și la nivel de Comitet al Culturii, se hotărâse ca Teatrul Mic să fie trecut 50 % pe autofinanțare. Nici măcar cont bancar nu mai avea, din acea zi, urmând să lucreze pe un subcont al Teatrului Național!

Dacă, din punct de vedere artistic și al spectacolelor, nimeni nu se temea, știind bine că era aproape imposibil să găsești un bilet la vreun spetacol de acolo, pe partea de aprovizionare, chestia asta cu subcontul era o problemă foarte gravă. Pentru că, de exemplu, când se stabilea activitatea pe un an de zile, se făcea necesarul de materiale: Atâta cherestea, atâția metri de textile, atâția nasturi, papiote de ață, atâta păcură pentru centrala termică, atâtea bonuri de motorină pentru mașini, etc. Iar, dacă pentru toate celelalte teatre din București și din țară, necesarul se acoperea 100 % din repartiții, pentru Teatrul Mic, totul era tăiat la jumătate. Așa se face că, de fapt, de la portar, la Ștefan Iordache, lucram într-un teatru capitalist care trebuia să se descurce într-un sistem socialist. Na belea!

Cu toate astea, ne-am descurcat, fiecare pe bucățica lui de lucru, chiar dacă era uneori foarte greu. De exemplu, primul meu spectacol de acolo, ca Șef de Producție, a fost ”Noapte bună mamă”, cu Olga Tudorache și Adriana Șchiopu, la Teatrul Foarte Mic, redeschis puțin înaintea venirii mele acolo. Ei, bine, a trebuit să obțin aprobare de la Ministerul Comerțului Interior pentru ca teatrul să cumpere cinci (5, five, cinq, cinque, ot, пять) cutii de cremă de ghete pentru încălțămintea doamnei Olga, din spectacol, pentru că banii alocați pentru luna aia se terminaseră, și ar fi fost vorba despre o depășire de deviz.

Sau când am făcut, alături de alți doi colegi, producția la ”O scrisoare pierdută”, regizată de Silviu Purcărete, a trebuit să iau aprobare de la Ministerul Comerțului Exterior pentru a putea fi cumpărate zece seturi de trenulețe electrice, pentru că ideea regizorală era ca Agamiță Dandanache să vină în urbea alegerilor cu trenul, iar asta trebuia ilustrată pe scenă. Și cum trenulețele erau marfă de import, nu aveai cum să cumperi, ca instituție de stat, decât cu aprobare.

Sau, și mai și, a trebuit să obțin aprobare de la Ministerul Construcției de Mașini pentru a putea cumpăra 2,5 metri de cornier, pentru decorul piesei ”Cameristele”, regizată de Ducu Darie, la care, de asemenea, am făcut producția. Dar, cum totul trebuia să plece, la vremea aia, la construcția Casei Poporului, era imposibil să achiziționezi așa ceva, dacă nu ți se repartiza. Atunci, am propus într-o ședință să aducem de pe un șantier. Doar toată lumea fura ca să închidă balcoane, dar Dinu Săraru mi-a răspuns: ”-Ești nebun? Totul trebuie pe factură”.

Când și când, iarna, îl auzeai pe director urlând la telefon, în biroul lui, când vorbea cu directorul general de la Peco, ăla, încă membru CC: ”-Te bag în p.zda mă-ti de director, vrei să-mi înghețe mie Valeria Seciu și Ștefan Iordache pe scenă, că ai tu plan de economii? Ce dacă mi s-a consumat cota? Să-mi trimiți urgent cisterna, că nu mai avem păcură la centrala termică!” Și, mai dădea un telefon, două, iar cam la două trei ore după asta, Sărindarul era blocat de cisterna care venea să umple tancul de păcură de la subsol. Și câte și mai câte, de-astea.

O dată, am încasat-o și eu. În 1988, am compus muzica la un music hall, ”Ediție specială”, care a fost montat la Teatrul Ion Vasilescu. Iar, pentru partitura asta am primit premiul pentru compoziție din partea Asociației Oamenilor de Teatru și Muzică din România, condusă de Dina Cocea. Eu, habar nu avusesem de premiu, dar asociația trimisese diploma mea la teatru și, într-o dimineață, când am ajuns la muncă, fata care era la poartă mi-a spus tremurând: ”Mergi imediat la domnul Săraru în birou, că urlă de când a sosit”.

Când intru, Săraru începe să strige la mine, de față fiind și doamna Badea: ”Stoiane, ce ți-am spus eu, când te-am angajat? Nu ți-am spus să termini cu muzica și să nu te gândești decât la teatru? Ce e asta?” Și îmi aruncă în față diploma pe care o primisem de la Asociație. ”Când ai făcut asta?” Zic: ”Seara, în timpul meu liber”. ”-Și când ai repetat cu actorii?” ”-Tot seara, uneori și noaptea”. ”-Idiotule, te dau afară!”

Până la urmă, nu m-a dat. Doamna Mariana Badea, directoarea adjunctă, o femeie extraordinară, a pus o vorbă bună pentru mine, dar nici eu nu m-am lăsat, pentru că mă consideram și, de fapt, chiar eram nevinovat, și mi-am sunat pila care a mai intervenit o dată și care l-a potolit. A doua zi, m-a chemat din nou la el: ”-Data viitoare nu te mai iert, indiferent pe cine ai tu ca să te apere!” N-a mai fost cazul. Dar, ca un fel de pedeapsă, m-a pus să răspund peste vară, în vacanța dintre stagiuni, de spectacolele de poezie și lumini din rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu. Asta, recunosc, era onorant pentru mine, doar că îmi făcea praf orice intenție de concediu!

Cam așa era în Teatrul Mic, din perspectiva mea, pe vremea domnului Dinu Săraru, acela care, înaintea oricui de acolo, trăia teatru, respira teatru, visa teatru. Personal, gândind la condițiile de atunci, l-am considerat mereu a fi fost cel mai bun director de teatru din România. Și să știți că așa a fost, bașca unul dintre cei mai mari scriitori români. Păi, numai dacă mă gândesc la cărțile amintite la început sau la trilogia ”Dragostea și revoluția”, și mi se face pielea de găină pe mine!

În ianuarie 1990, chiar după sărbătorile de iarnă, mi-am dat demisia și, din nou, mi-am căutat și mi-am găsit un alt drum, de data asta în presă, la săptămânalul ”Expres” condus de Cornel Nistorescu. Nu m-am certat cu nimeni de la Teatrul Mic, nu m-a certat nimeni, pur și simplu am vrut altceva. La câteva zile după ce am plecat, am auzit că în sala de spectacol s-a adunat din nou toată lumea, la fel ca în primăvara lui 1987; de data asta, ca să voteze demiterea lui Dinu Săraru din funcția de director al Teatrului Mic.

Spre lauda lor, Ștefan Iordache, Mitică Popescu, Valeria Seciu, Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuță și încă vreo doi, trei, s-au opus. Dar, ce să faci, tu, cum să te opi tu, maestru al artei actoricești, în fața ”oamenilor muncii din domeniul artă-cultură”, care voiau altceva!? Întâmplarea e plină de ironie, pentru că, în felul ăsta, Săraru a simțit până la sânge ce înseamnă democrația proletariatului, chit că de acum se numeau oameni liberi!

Puțin mai târziu, Dinu Săraru avea să fie numit Director al Teatrului Național. Nu i-a mai mers. Era altă lume, erau alte realități, alte răutăți, alte perfidii, alte interese. Ce să mai faci instituție de elită la vremuri noi, la începutul anilor 90, măcar că era vorba despre cea mai importantă scenă teatrală din România!? Acum, gata. Totul e amintire. Dumnezeu să îți ierte greșelile și păcatele, domnule Director! MULȚUMIM PENTRU TEATRU! (În ilustrație, Dinu Săraru și adevăratul Năiță Lucian, acela care i-a inspirat romanul ”Niște țărani”)