Nu aţi fost niciodată la Operă? Iată ce poţi vedea: nu pe scenă, ci în sală! O comparaţie îndrăzneaţă cu stadionul, a unui universitar ieşean

În program era Orchestra de Cameră din Zürich, despre concertul căreia a scris foarte frumos, ca întotdeauna, acum o săptămână, domnul Alex Vasiliu. Am remarcat modul în care dirijorul orchestrei, violonistul Daniel Hope, a interacţionat cu sala, într-o engleză impecabilă, arătând că spectacolul va purta publicul pe parcursul a aprox. 250 de ani, interpretând Bach, Enescu, Glass, Pärt, Mendelssohn, Elgar, Silvestri şi încheind cu Bartók. În Revista Festivalului nr. 3, într-un interviu luat de Andreea Kiseleff, Daniel Hope devoalează modul în care a fost conceput programul spectacolului, arătând legăturile directe şi indirecte, dintre Enescu şi Menuhin şi piesele din program şi autorii lor, întregul spectacol, întregul concept, fiind un Omagiu lui Enescu şi Menuhin, aşa cum se intitulează interviul luat lui Hope. Foarte mult a impresonat modul foarte cald şi cavaleresc în care acesta s-a purtat cu vioara I, un domn mai în vârstă, faţă de care Daniel Hope avea toată afecţiunea şi admiraţia, aşa cum au putut vedea toţi spectatorii.

Tot timpul m-a fascinat starea şi trăirea prin care trece spectatorul, anonimul care, prin implicare şi atitudine, participă la reuşita unui spectacol, fie că acesta este un concert simfonic, un concert rock, un spectacol de operă, un spectacol fotbalistic etc. Este motivul pentru care, odată, fiind în Barcelona, m-am dus pe Camp Nou pentru a vedea un meci între F.C. Barcelona şi F.C. Lazio, atât pentru ceea ce se întâmpla pe teren, dar mai ales pentru a simţi ceea ce nu se vede prea bine la televizor, spectacolul tribunei. Am văzut cum lumea reacţiona zgomotos la tot ceea ce se întâmpla pe teren, dar erau şi momente de linişte aproape totală, când din ultimele rânduri se putea auzi cum Neymar lovea mingea.

Bineînţeles că într-un fel se manifestă un spectator la un concert simfonic şi în cu totul alt fel se comportă la un concert rock. Dacă la un concert rock cânţi, dansezi, strigi, ţipi etc., iar dacă nu o faci asta nu deranjează pe nimeni, la un concert simfonic spectatorul trebuie să fie un apostol al liniştii, oricum, trebuie ca pentru câteva ore să se comporte aproape ca un calugăr care a depus jurământul tăcerii. Bineînţeles că poţi da din palme la Marşul lui Radetzky, dar numai în ritmul şi cu intensitatea pe care o permite dirijorul!

Am luat biletele încă din vară, în centrul sălii, ceva mai în spate, crezând eu că de acolo se va auzi mai bine. Poate după legile acusticii şi nu după legile omeneşti, după cum se va vedea, în continuare. Oricum, sunt convins că la Ateneul Român se aude bine din orice punct al sălii. Dacă în primele rânduri stau, de regulă, persoane cu o bogată cultură muzicală, cu o atitudine îndelung exersată în sălile de concerte, nu acelaşi lucru se întâmplă în spate.

Am fost înconjuraţi de persoane cu atitudini şi comportamente diverse. În faţă stătea o doamnă cu fiica ei. Doamna stătea aplecată spre dreapta, către fiica sa, într-o atitudine hiperprotectivă, obturând vizibilitatea celor din spate, spunându-i fetei fel de fel de lucruri, în timp ce aceasta chiar dorea să asculte, fiind foarte atentă la concert. Doamna în cauză a fost atenţionată de o spectatoare din spate şi, la puţin timp, de vecina sa din stânga, motiv pentru care a trebuit să stea tăcută şi dreaptă în scaunul ei. Pentru că nu putea să mai vorbească, doamna se uita acum pur şi simplu pe pereţi, iar la Ateneu chiar ai ce vedea pe pereţi!

În stânga noastră şedeau două doamne care, teoretic, după vârstă, ar fi putut participa la prima ediţie a Festivalului Enescu care a avut loc în 1958. Erau frumos îmbrăcate, cu acea cochetărie specifică vârstei, erau de o politeţe desăvârşită şi nu au scos nici un cuvânt pe durata concertului. Erau nişte doamne digitalizate, deoarece în pauze aprindeau discret lanternele de la smartphone, pentru a putea citi în program ce piesă urmează.

În spate era o familie cu un băieţel de vreo 8-9 ani, care mai mult ca sigur că veniseră la concert pentru „ăla micu’”, care nu dorea nicicum să stea pe scaun, ci pe cotiera acestuia, că oricum nu deranja pe nimeni din spate. Sunt, însă, şi copii obişnuiţi cu mersul la concerte. Am văzut odată, la operă, un băieţel cam de aceeaşi vârstă, care, în timp ce toată lumea aştepta începerea spectacolului, a început să bată din palme de unul singur. Puştiul era primul din toată sala care îl observase pe dirijor intrând în fosă, ştiind precis unde, când şi după cine să se uite. Omologul său bucureştean nu era atât de familiarizat cu mersul trebilor într-o sală de spectacole, motiv pentru care s-a agitat şi a vorbit continuu, spre disperarea părinţilor, care şi ei se uitau cam speriaţi în jur, nefiind chiar în largul lor în sala Ateneului. La pauză locurile lor erau goale…

În dreapta erau două domnişoare foarte drăguţe, foarte elegante şi foarte vorbăreţe. Au rezistat până la partea a doua a concertului, când, la o pauză între două piese, au şters-o discret, uşa de acces în sală fiind şi foarte aproape.

La pauză a apărut o pereche, la vreo 40 de ani, care se uitau după nişte locuri goale. Au observat locurile eliberate în spate de familia cu băieţelul cel energic. Domnul se uita cam arogant în jur, iar doamna, foarte elegantă, se uita continuu în telefonul mobil, fiind total absentă la ceea ce se întâmpla în jurul ei. La sfârşitul concertului locurile lor erau goale…

S-ar zice că persoanele care nu au o minimă pregătire muzicală şi o oarecare obişnuinţă de a merge la concerte nu ar avea ce căuta la Festivalul Enescu sau la altele asemenea. Numai că aceasta este magia unor astfel de evenimente grandioase. Atrag o mulţime de lume, astfel încât, pe lângă melomani (care oricum vin), sunt prezente şi diverse persoane, care vin din curiozitate, din obligaţie sau din snobism. Indiferent de motivul prezenţei, experienţa culturală trăită cu intensitatea specifică unor astfel de concerte produce efecte emoţionale asupra audienţei, ducând la creşterea numărului celor care apreciază şi înţeleg bucuriile muzicii.

În cazul muzicii rock, ştiu un caz în care cineva care nu avea nici în clin nici în mânecă cu acest gen muzical, după vizionarea unui concert al uneia din cele mai mari formaţii rock din lume a devenit rocker pe viaţă!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi