Top 3 seriale lansate în 2023 – Caţavencii

3. The Lost Flowers of Alice Hart, dramă psihologică despre violențe domestice, creat de Sarah Lambert după cartea omonimă scrisă de Holly Ringland, șapte episoade de 50-60 de minute, difuzat de Amazon Prime Video.

The Lost Flowers of Alice Hart evoluează lent, developînd traume și evenimente tragice cu o atenție specială la detalii. Narațiunea își acordă timp pentru momente lungi de reflecție, într-un stil cinematografic care, pe alocuri, exagerează prin imaginea glossy, devenind pretențios artistic. Din unghiurile de filmare și cadrele strînse, focalizate pe intensele emoții ale personajelor, se sugerează explicații pentru comportamentul lor, scenariul conținînd straturi de intrigă și destule mistere care vor fi dezlegate abia în ultimul episod. Peisajul de vis contribuie și el la o stare halucinantă, în care telespectatorul se pierde cu tot cu simțuri. De văzut singură, cu batistele la îndemînă, respectiv, doar cu prietena sensibilă și delicată, care îți reproșează că nu i-ai mai dăruit de multă vreme flori.

2. White House Plumbers, reconstituirea satirică a evenimentelor scandalului Watergate, creat de Alex Gregory și Peter Huyck după cartea Integrity, scrisă de Egil Krogh și Matthew Krogh și publicată în 2007, cinci episoade de 45-55 de minute, difuzat de HBO Max.

White House Plumbers satirizează Afacerea Watergate într-o manieră regizorală care frizează uneori absurdul – imaginați-vă ceva între frații Coen și Stan și Bran, spioni, cu dialoguri de desene animate à la Cei șapte purceluși, după ce s-a trecut de la filmul mut la cinema-ul sonor. Deși producătorii merită felicitări pentru crearea unui nou gen, comedie politică cu scenariu istoric, imaginea de clovni incompetenți a făptașilor, care lasă impresia că n-au făcut cine știe ce rău, ar putea umaniza un regim abuziv, autoritar, acreditînd ideea că furtul de documente, interceptările telefonice, spionajul politic ar fi ceva normal. În mintea comentatorului de Facebook ce-ți servește replica „Ce mare lucru dac-au spart o ușă și au pus niște microfoane?! Au dat în cap la oameni pe stradă?“, în retorica vetustă a votanților lui Iliescu. Care era mai puțin subtil cînd venea vorba de cîștigat alegeri: în loc de instalatori, trimitea la sediul partidelor de opoziție direct minerii. Și, printre ei, desigur, securiști în salopetă.

1. Daisy Jones & The Six, docu-dramă muzicală, creat de Scott Neustadter și Michael H. Weber după romanul omonim de Taylor Jenkins Reid, zece episoade de 48-51 de minute, difuzat de Amazon Prime Video.

Binecunoscuta poveste a nașterii, creșterii și dispariției unei formații rock șaptezeciste din Daisy Jones & The Six este structurată pe formula interviului cu membrii grupului, pentru un fel de documentar ce schițează biografia ficțională a unei trupe care te duce cu gîndul la Fleetwood Mac. E cel mai ușor mod de a arunca o privire spre întîmplările din culise de dinainte de show, din autocarul turneului sau din studioul de înregistrări, pentru un tablou al vieții muzicale americane din anii ’70 în care look-ul, hainele colorate sau frizurile hippie se completează cu sunetul decadei. Capturarea senzației că ești acolo, în locul și momentul ăla, vibe-ul timpului, chimia dintre personaje, niște lucruri foarte dificil de realizat, sînt parțial reușite de Daisy Jones & The Six, în acest omagiu adus perioadei flower-power, al cărui fiecare episod are titlu de piesă de album.

Mențiuni:

Poker Face, updatarea semi-reușită a serialului polițist șaptezecist, creat de Rian Johnson, zece episoade de 47-67 de minute, difuzat de SkyShowtime.

Împrumutînd din aerul zurliu al acestei eroine bizare, Poker Face nu se ia prea tare în serios, în abordarea relaxată, cu o doză de umor negru, și nițel parodică, și cu tentă autoironică, a colecției de povești polițiste relativ bine structurate, cu premise interesante și personaje credibil motivate. Fiecare episod e scena unui caz diferit, fără vreo legătură cu celelalte, alta decît apariția în peisajul infracțional a domnișoarei Charlie (Natasha Lyonne, Nicky din Orange is the New Black și Nadia din Russian Doll, într-un rol caracteristic, scris parcă exact pentru ea), fugara mereu în bucluc sau aproape de el, care, subestimată datorită aparențelor, aspectului fizic și ținutei sale neglijente de luzăr inofensiv, rezolvă cazurile, ghicind ucigașul în maniera unui Verdict: Crimă! sau a unui Columbo modern. Nostalgicii genului polițist procedural al anilor ‘70 vor recunoaște tributul adus serialului locotenentului Columbo – și conceptual, și vizual, prin filtrele cromatice, stil cinema tehnicolor, la mare modă atunci.

Lucky Hank, dramedia unui om care și-a pierdut orice pasiune, adaptare TV de Paul Lieberstein și Aaron Zelman după romanul Straight Man al lui Richard Russo, opt episoade de 40-47 de minute, difuzat de AMC.

N-o să te tăvălești de rîs privind Lucky Hank: chiar dacă e încadrat la secțiunea comedie neagră, o să vezi cel mult o dramedie gri pe tema condiției intelectualului provincial care se simte inferior omologului din metropolă, dar nu vrea să arate asta, o satiră seacă a ratării, punctată de monologurile sarcastice din capul personajului principal. Insistînd mai mult cu umorul inteligent pe observații sociale și existențiale cinice, are însă potențial să devină noul comic Woody Allen-style.

Fired on Mars, animație SF cu și despre un birocrat în spațiu, mai mult dramatică decît comică, creat de Nate Sherman și Nick Vokey, opt episoade de 23-27 de minute, difuzat de HBO Max.

Abordarea cinică a vieții pe altă planetă, altoită pe o odă a suferinței la serviciu, compusă într-un stil sardonic, face din Fired on Mars un fel de progenitură a relației de-o noapte dintre Ugly Americans și Bojack Horseman. Discrepanța dintre eficiența reală și randamentul unor job-uri create artificial, doar în scop propagandistic, se păstrează, iată, și la sute de milioane de kilometri de sediile megacorporațiilor corecte politic, dovadă că birocrația, ca și legile fizicii, e universală. Jeff este un inadaptabil patetic căzut între rotițele mecanismului administrativ, strivit nu neapărat de incompetența sa, cît de nevoia de control absolut a sistemului. Povestea lui, satiră a corporatismului feroce, aduce ceva diferit în peisajul animațiilor actuale, majoritatea, sitcom-uri care insistă, aproape fără excepție, pe subiectul familiilor disfuncționale.

Silo, distopie SF în stil orwellian, creat de Graham Yost după seria de cărți omonime scrise de Hugh Howey, zece episoade de 43-62 de minute, difuzat de Apple TV+, nedisponibil încă în România, dar abonare posibilă prin plata cu card bancar din afara țării.

Chiar dacă arată destul de întunecat, post-industrial, ca într-o uzină comunistă abandonată, și nu răspunde decît la foarte puține întrebări, lăsînd telespectatorul un pic frustrat, ca în cazul Lost, Silo stă OK, vizual. Și la nivel conceptual, jucînd foarte bine cartea contextului misterios pînă la finalul ultimului episod al sezonului. Dacă e să-l etichetezi ca să-l pui în arhivă, ar fi de așezat undeva între 1984 și Snowpiercer, pe raftul cu experimente sociale și distopii despre societăți închise, cu oameni blocați în incinte organizate ca pușcăriile, sub o dictatură a unor conducători părtași la o conspirație a tăcerii care creează întotdeauna suspiciuni pe temele „Ce ascund autoritățile de noi?” și „Sîntem urmăriți?”. Ei știu dacă minți sau dacă spui adevărul, Ei pot face mereu ce vor. Dar cine sînt Ei? Aceiași indivizi indefiniți care, în Epoca de Aur, cînd se lua lumina, făceau parte din explicație: „E de la Ei”.