INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu: Toți mi-au spus că sunt nebună și că voi muri de foame cu actoria GALERIE

La începutul anilor ’90, când arta se făcea aproape gratis, Nuami Dinescu şi-a luat curajoasă inima-n dinţi: a demisionat de la Atelierul de Geamuri și Schelă și a plecat la Reșița pentru a-și urma pasiunea.

Întotdeauna cu un zâmbet sau o glumă pe buze, Nuami Dinescu (61 de ani) este o prezență plină de viață și de energie pozitivă, deși viața nu a ferit-o de greutăți și nefericiri. Oamenii o cunosc datorită rolurilor de comedie pe care le-a făcut mai ales în televiziune, însă în viața de zi cu zi este o persoană destul de serioasă, așa cum a mărturisit pentru „Weekend Adevărul“. Copil conștiincios, harnic, gata mereu să ajute, Nuami Dinescu a devenit mai târziu o tânără determinată să își urmeze calea – cea a teatrului. Mulți au avertizat-o că va muri de foame dacă își lasă serviciul stabil de la Atelierul de Geamuri și Schelă și va pleca să joace la Reșița, dar actrița nu s-a clintit. Ani mai târziu, avea să facă facultatea de teatru și să își dea licența în fața lui Dem Rădulescu și a lui Adrian Pintea, pe care a reușit să îl facă să râdă. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Nuami Dinescu cât de greu a fost drumul ei către teatrul profesionist, cât a costat-o unul dintre cele mai longevive roluri pe care le-a avut – cel al Tanței din emisiunea „Teo Show“ –, dar și cât de importantă este actoria pentru dezvoltarea personală.

„Weekend Adevărul“: Să facem un exercițiu de imaginație. Aveți 9 ani, sunteți în satul Vulcana Pandele alături de părinții și surorile dumneavoastră. Ce faceți? A ce miroase? Cum vă simțiți?

Nuami Dinescu: Miroase a ploaie de vară care cade pe asfaltul fierbinte, vin de la școală și merg desculță spre casă. Cred că eram în clasa a II-a, copil bucuros de ploaie, de joacă, școala nu era un stres, le luam ușor. Îmi plăceau mult școala mea, curtea mare, străjuită de brazi… Eram patru surori și ne aliam două câte două (râde). Într-un fel, lucrurile erau în responsabilitatea mea, eu fiind cea mai mare. Nu mi-a spus nimeni să am grijă de ele, dar în familia noastră spiritul era să avem grijă unii de alții și așa a rămas până azi. Îmi amintesc cum seara, când mă duceam la culcare, o lăsam pe mama spălând rufe și când mă trezeam făcea același lucru, iar eu credeam că spălase toată noaptea. De fapt, se trezea de dimineață ca să apuce să își facă toate treburile înainte de a pleca la serviciu – lucra la țesătorie, avea de alergat la 12 războaie. Mama a fost steaua mea, inspiratia mea. Știa să facă totul instinctiv, inclusiv când gătea. De exemplu, nu făcea sosuri cu făină, le lăsa să scadă, adică făcea reducții. Nu știa că așa se numesc. Noi trăiam cam cum sugerează nutriționiștii acum, de aceea cred că generația mea este puțin mai pe picioarele ei. Primăvara mergeam cu mama la pădure, culegeam urzici și stăteam pe lângă ea când le făcea pentru că îi furam zeama. Nu facem asta şi azi, primăvara? Sau ne-am dori să putem să facem asta.

Pare că ați avut o copilărie tare frumoasă…

Da, a fost una frumoasă, poate chiar idilică datorită faptului că părinții noștri trăgeau cu dinții pentru noi: eram îmbrăcate frumos, tata mergea des la București și ne cumpăra tot ce aveam nevoie. Tata nu cumpăra un pepene, cumpăra mulți, să fie, să aibă fetele. Am fost prima din sat care a avut haină de piele, guler de vulpe, iar la petrecerea din clasa a XII-a, o rochie de lame cumpărată de tata. Au avut grijă să avem ce ne trebuie, iar de Paște și de Crăciun eram înnoite din cap până în picioare. De Paște, mama făcea mulți cozonaci, să aibă și pentru împărțit. După ce ne împărtășeam, chiar dacă eram încă în post, ne dădea să mâncăm din ei așa cum erau, calzi, abia scoși din cuptor – eram copii până la urmă. Mama, care ținea toate posturile, mi-a spus că postul înseamnă să te anevoiești puțin și tu, să exersezi ce înseamnă să nu ai ce mânca sau să îți fie foame, pentru că altfel nu ai cum să empatizezi cu cineva care nu are. Postul nu este ca să mâncăm cârnați cu soia, ci are altă semnificație. Degeaba ții post alimentar dacă bârfești și faci rău cuiva.

Nuami Dinescu a avut o copilărie „poate chiar idilică”, așa cum ne-a mărsturisit

„Tot ce rămâne după tine este cât ai iubit“

În acea perioadă ați deprins și dragostea pentru lectură?

Da, am deprins plăcerea de a citi de la mama, care adormea cu cartea în mână. Părinții ei aveau o bibliotecă și la ei am găsit „Winnetou“, „Cei trei muschetari“, „Regina Margot“ și cam tot ce a scris Alexandre Dumas, de la care am rămas cu „Toți pentru unul și unul pentru toți“. Am avut o copilărie romanțioasă datorită cărților pe care le citeam. Atunci aveam o rutină sănătoasă care ne impunea acea disciplină fără de care nu poți face nimic în viață. Faptul că mama era foarte disciplinată mi-a impus instinctiv modul acesta de a fi. Tata era mai boem, era timid și foarte emotiv, îl descopăr des în mine.

Ce altceva ați mai învățat de la ea și ați purtat cu dumneavoastră toată viața?

Eu nu am văzut-o niciodată să stea la bârfă la poartă, iar când a vrut tata să pună o bancă i-a spus că nu ne trebuie. Mama avea întotdeauna ceva de făcut și îmi dădea și mie ceva să mă țină activă. Cred că este necesar pentru un copil să vadă lucruri sănătoase în familie, acolo se pune fundația maturului de mai târziu. Mama ne spunea și povești din care învățam ce înseamnă răbdarea, hărnicia, bunătatea, mila, dragostea.

Deci în familie ați învățat dragostea și compasiunea față de semeni și necuvântătoare?

Da. Am avut norocul să mă nasc într-o casă de oameni buni care au împărțit ce au avut cu cine nu avea. De fiecare dată când tata o vedea pe Dumitra – o femeie necăjită, mică de statură, slăbuță –, care ajungea adesea la noi în sat, o aducea acasă, îi dădea să mănânce și îi făcea loc să doarmă la noi, mai ales iarna. Mama era la fel. Erau femei care veneau la ea pentru că știau că avea întotdeauna ceva pregătit pentru ele. La un moment dat am întrebat-o de ce trebuia să îi dea mâncare de fiecare dată uneia dintre femei și mi-a spus: „Femeia asta are patru copii și știe că atunci când vine la mine are ce să le pună pe masă când se întoarce acasă“. Când crești așa, nu ai cum să fii altfel, pentru că nu poți întoarce capul într-o parte când vezi suferință, amărăciune, când îți dai seama că oamenii aceia trebuie ajutați de tine căci altcineva nu o face. Cu animalele a fost la fel. Mama era mare iubitoare de pisici și tata de câini. Aveam doi câini cărora le făcea orez cu lapte când au îmbătrânit pentru că nu mai aveau dinți și nu puteau mânca altceva. În acest context, în momentul în care au început să se întâmple tot felul de lucruri în jurul meu, nu aveam cum să trăiesc altfel. Am avut mereu câini, iar în ultimii 15 ani mi s-a umplut casa de pisici. Acum mai am doar trei.

Nuami Dinescu se implică în diverse cauze sociale

Am observat că vă implicați și în ajutorarea câinilor comunitari. Iubiți mult animalele…

Da. Avem nevoie de sprijin de orice fel – bani, mâncare, medicamente – pentru a-i întreține pe cei aproape 300 de câini pe care îi are Mona Semeniuc la adăpostul Asociației „Refugiul Maidanezilor“. M-am lipit de Mona pentru că i-am simțit bunătatea, mila, disperarea de a-i salva, onestitatea, devotamentul și loialitatea ei absolut ireală într-o lume disperată să adune bani și putere, dar și dorința și lupta ei de zi cu zi de a nu lăsa în urmă animale suferinde. Mona are doi copii mari, nepoți, un soț care o înțelege și toți o sprijină cum pot. Familia ei a înțeles că după cancerul de acum 14 ani, Mona are o misiune în această a doua viață a ei, viața de după cancer. E o misiune foarte grea care o costă, mă întreb mereu cum de mai poate. Nu prea mai poate, de aceea are mare nevoie ca oamenii să se adune în jurul ei și să o sprijine. Ce face ea face nu doar pentru câini, face ce ar trebui să facă comunitatea pentru noi toți. Singura mea părerea de rău este că nu pot să fac mai mult să o ajut. Vorbesc despre ea și dacă reușesc să conving un om să o cunoască și să doneze sau să facă voluntariat înseamnă că ceva, ceva a contat. Am multe povești cu Mona. Am văzut polițiști impresionați de disperarea ei când i s-a furat gardul de plăci și s-au străduit și au găsit hoții. La adăpost este nevoie de sprijin de orice fel. Indiferent de cât de puternic și bogat ești, dacă nu îți folosești influența și bogăția pentru a-i ajuta pe ceilalți care s-au născut fără șansă în viață, le ai degeaba. Până la urmă, tot ce rămâne după tine este cât ai iubit, împărțit, salvat și dăruit.

Povești de război

Mărturiseați la un moment dat că v-ați maturizat devreme. În ce sens?

Pur și simplu așa am fost eu. Am avut o doză de seriozitate în mine pe care cred că am luat-o de la mama. Am fost un copil foarte bolnăvicios, făcusem otită, „ulcior“ (orjelet), răceam foarte des, și mama mi-a dat niște vitamine, multe, iar în timp am reușit să mă echilibrez, dar și să mă îngraș. Vitamina B să trăiască! (râde) Am crescut și seriozitatea a venit cu mine, la pachet. 

Știm că părinții dumneavoastră au copilărit chiar în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Ați simțit trauma războiului în familie sau mai degrabă se transformase într-un fel de tărie interioară?

A fost mai degrabă o tărie. Ambii mei bunici au fost prizonieri de război. Cel mai mare regret al meu este că nu am apucat să scriu atunci ce mi-au povestit. Bunicul din partea tatălui a fost prizonier la ruși și a reușit să fugă ascunzându-se cu alții într-un fel de peșteră. Au stat în întuneric foarte mult timp, iar când au ieșit au orbit cu toții. Celălalt bunic a fugit din convoi în timp ce treceau pe lângă un lan de porumb. Ne povestea că au supraviețuit câteva zile mâncând dovleci de pe câmp. Ambii bunici s-au întors acasă – unul orb, iar celălalt destul de beteag –, dar au murit în patul lor de bătrânețe. În timpul războiului, mulți ruși au violat, au furat tot ce prindeau… Când intrau într-o casă unde era o femeie, nu exista să se întâmple altceva decât să o violeze. Când veniseră rușii în sat, bunica, mama și sora ei își luau vacile cu ele și plecau dis-de-dimineață în pădure și se întorceau acasă foarte târziu în noapte, iar a doua zi o luau de la capăt. Până au plecat de tot. Mama mi-a povestit că după război nu mai aveau nimic, mâncau numai ierburi (lobodă, știr) și toți s-au îmbolnăvit de pelagră. Mâncau păstăi de fasole fierte, iar dacă aveau două-trei ouă le înmulțeau cu terci de mămăligă ca să mănânce toți cei șase-opt membri ai familiei. Au reușit să scape de pelagră abia după ce a făcut bunicul rost de carne.

Nuami Dinescu a făcut parte din trupa de teatru „Eveniment”

Maturizată mai devreme, ați devenit o adolescentă conștiincioasă, cuminte, preocupată de învățat…

Da, pur și simplu așa am fost. În școala generală îmi plăcea să traduc de acasă următoarea lecție la franceză, dinainte de a fi predată la clasă. În general, îmi plăcea să știu să răspund dacă profesorul întreba ceva. Poate din cauza aceasta profesorii aveau încredere în mine să mă trimită în cancelarie după catalog. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să îl deschid nici măcar doar să mă uit ce note am. Erau profesori la care te puteai duce să îi rogi să îți arate notele. Și ți le arătau. Noi ne înțelegeam bine cu ei, au înțeles că fiecare dintre noi e mai bun la anumite materii, e mai aplecat spre materii pe zona de uman sau de real.

Dar cum de ați făcut Liceul de Construcții, ținând cont că vă plăceau mai mult materiile umaniste?

Acolo s-a nimerit. În generală eram tocilară și aveam note mari, iar profesorii au vrut să merg la Liceul Sanitar, dar se dădeau examene și la Fizică, Biologie, iar eu nu eram suficient de bine pregătită. În plus, era o competiție foarte mare la admitere. Am picat, iar apoi la repartiție am fost distribuită la Liceul de Construcții. Nu a fost aşa o dramă pentru că lucrurile s-au mișcat altfel.

„Mihaela Runceanu a fost prietenoasă și blândă cu mine“

Și după liceu v-ați întors la vechea pasiune a cititului?

Am dat examen de admitere la Facultatea de Filologie, dar după primul examen picat am înțeles că manualele de Limba și literatura română și franceză după care învățasem eu nu erau cele după care se dădea examenul. Am început să fac meditații la cele două materii. Și în timpul acesta, lucram. Am recuperat la gramatică, dar am avut ghinionul ca la subiectul de literatură să nu pice critica literară, așa cum se tot zvonea, ci simbolismul, cu care nu m-am împrietenit prea mult. Subiectele erau din opera „prietenului“ George Bacovia. Bineînțeles că am picat, chiar cu 8,75, pentru că se intra cu 9,50. Atât de sus era baremul!

Dar în acea perioadă cu ce vă ocupați?

Eram în trupa de teatru „Eveniment“, o perioadă am făcut și muzică cu Mihaela Runceanu, iar o vreme am învățat limba japoneză. În același timp, lucram de la 7 dimineața până la 6 seara la un atelier de la Atelierul de Geamuri și Schelă unde fusesem repartizată de la liceul din Târgoviște. Știu și acum să sudez electric (râde). Seara, după muncă, mergeam la spectacole de teatru. Încet-încet mi-am dat seama că drumul meu e spre teatru, acolo mă linișteam, mă simțeam altfel, ca într-o altă lume. Cu trupa am avut un spectacol foarte fain după schițele lui I.L. Caragiale. Era o trupă condusă de Grigore Popa și Constantin Fugașin, care era actor la Teatrul „Ion Creangă“. Costel a dramatizat și a pus în scenă spectacolul „La Lilieci“ după Marin Sorescu și mi-au dat rolul principal. Aproape tot spectacolul eram pe scenă. Era greu, dar fabulos de frumos, am luat premiul ex aequo cu Dana Dogaru la Gala Tânărului Actor la Costinești. Spectacolul, pe același text, a fost reluat de Constantin Fugașin acum câțiva ani la Teatrul Nottara cu actorii teatrului (n.r. – „Despre olteni, cu dragoste“).

Nuami Dinescu (stânga ) și Mădălina Manole (dreapta)

Cum arătau orele de canto cu Mihaela Runceanu?

Cu Mihaela Runceanu am lucrat puțin, câteva luni. Îmi amintesc că ne inspira pe toți să facem vocalizele la început. Silvia Dumitrescu și Marina Florea erau deja vedete, cam asta era perioada. Încă îmi amintesc exercițiile. Aveam o problemă cu intratul pe timpi, dacă nu eram atentă intram mai devreme, dar ea avea răbdare cu mine. Știu că îmi găsise o piesă mai către tango, să reușesc să exersez fără să mă panichez că nu e bine. Mihaela mânca puțin să nu se îngrașe și avea niște iaurt pe un pervaz. Avea foarte mare grijă la ce mânca, cum mânca, cum arată. Era cam toată ziua pe la Casa de Cultură unde ne întâlneam. Cu mine a fost prietenoasă, blândă, eu eram pierită toată, iar când mai și greșeam… Vă dați seama! Lucra cu toți în mod egal, ne cântarea șansele, ne pregătea pentru ieșirea în lume, pe scenă. M-am retras după un timp, am plecat la teatru, la Reșița. Alesesem deja. După trei ani ea nu mai era…

Sufletul petrecerii vs actriță

Prin aceste premii pe care le-ați primit datorită teatrului ați avut confirmarea că ceea ce faceți este bine sau încă aveați dubii?

Eu m-am simțit foarte bine, eu cu mine, dar n-am știut niciodată dacă am talent. La unul dintre spectacole, Constantin Fugașin a invitat-o pe Dina Cocea, mare actriță a teatrului românesc, care a vrut să vină să ne vadă spectacolul. După reprezentație, de față cu toți colegii, m-a întrebat: „Cum faci, măi fată, să îți iasă?“. Aveam 20 de ani și nu am înțeles ce vrea să mă întrebe. I-am răspuns „Nu știu!“. I-am mărturisit și că nu știu dacă eu chiar am talent. Voiam să știu dacă nu cumva sunt prietena aceea simpatică care este sufletul petrecerii, dar care nu are nicio legătură cu actoria și cu ce este nevoie pentru a face meseria asta. Iar doamna Dina Cocea mi-a zis așa: „Nimeni, niciodată nu îți poate spune că nu ai talent sau că ai pentru că aceasta este o abilitate care iese la lumină în toată splendoarea ei într-un context anume“. Mai târziu, l-am întrebat același lucru și pe profesorul de psihologia actorului, Ilie Neacşu: „Dacă ne luăm după manualele astea, vorbim despre abilități pe care le cultivi, dar eu îți spun că te naști cu talentul și depinde de tine să muncești și să menții flacăra vie. Ești ce trebuie. Lupta ta este să îți crești bucățica de talent de la Dumnezeu, să ai grijă de tine să nu cazi în perioadele proaste, dar și să fii tot timpul pregătit pentru ca atunci când vine un proiect să fii pregătit să îl iei“. La un moment dat, atât în teatru, cât și în film, se vede dacă ai talent sau nu. Actoria este o meserie care te ține pe picioare și te obligă să fii atent la tine pentru că se face cu emoție, cunoaștere și atenție și pentru asta trebuie să te știi foarte bine, dar și să fii extrem de sincer cu tine. Tot în acea perioadă am invitat-o la un spectacol pe profesoara care mă medita la literatura română pentru admitere. Mi-a spus: „Tu o să faci Facultatea de Filologie, probabil, pentru că îți trebuie o diplomă în viața asta, dar să știi că ai microbul teatrului în tine și mai devreme sau mai târziu tot la el te vei întoarce“. Și așa a fost.

Și ce ați făcut după ce ați primit toate aceste încurajări?

După doi ani de dat examen și căzut printre primii, unul dintre regizorii cu care lucrasem s-a dus la Reșița să pună „Proștii sub clar de lună“ și m-a întrebat dacă vreau să mă duc. Așa că mi-am lăsat slujba și am plecat. Toți mi-au spus că sunt nebună și că voi muri de foame. Ce-i drept, așa erau vremurile până în anii ’90, era imposibil să trăiești din actorie, teatrele erau pe autofinanțare. Cât am stat la Reșița am trăit din pachetele trimise de ai mei pentru că salariul era foarte mic spre deloc. După un an, am plecat la Brașov, apoi la Craiova. 

Sursă foto: arhiva personală