Festivalul ,, Enescu ,, , o altă tichie, aceeaşi pălărie

Acum ceva vreme, în timpul unei ediții a Festivalului ,, George Enescu ,, , pianista moldo-vieneză Raluca Știrbăț, meritoria președintă a Societății Internaționale ,, George Enescu ,, , își exprima public stupefacția vizavi de goliciunea unei săli de concert bucureștene, în timp ce pe scenă cîntau niște muzicieni străini, de mare calibru, interpreți cu devoțiune ai partiturilor enesciene. Indignarea ei, absolut justificată, m-a făcut să reacționez instantaneu, fiindcă mi-a adus în fața ochilor vechiul tablou al cvasi-butaforiei numite ,, viața muzicală romînească ,,. Și nu doar muzicală.
De fapt, nu Ralucăi Ştirbăţ îi era adresată, în primul rînd, reacția mea. Pianista și activista culturală originară din Iaşi a re-deschis doar o temă perpetuă, prin strigătul sincer de indignare, la vederea sălii goale a Ateneului, în plin festival Enescu, cu piese de Enescu cîntate de niște străini de elită.
E drept, vroiam de mult să scriu scriu, negru pe alb, aceste lucruri. Ca să spun clar şi fără nici un dubiu : da,  și festivalul ” Enescu ” e, în mare măsură, o tichie de mărgăritar. O mult prea familiară formă fără fond. O formă rafinată de manelism al politicii culturale romîneşti. Da, ,, fără număr, fără număr ,, ! Să moară bulgarii de ciudă, că n-au valoarea noastră ! Avem elită, avem valoare, lăsați-ne să ne pregătim de Liga Campionilor Culturali !
Da, și eu am bucuria unui copil în cofetărie, atunci cînd văd și aud ,, St. Martin in the Fields ,, la Ateneu. Dar, cînd publicul pleacă masiv din sală, înainte de partea a doua a unui concert, apoi nu revine mai deloc la acel concert cu muzică de Enescu, fără vreun indiciu de boicot para-muzical, nu-i clar că e ceva putred în marka noastră gubernial-pașalîcoidală … ?
Nu e vorba doar de propagarea adesea patriotardă, deci superficială, a muzicii lui Enescu. Recunosc, nu sînt un degustător împătimit al tuturor opusurilor enesciene. Poate și fiindcă dascălii naţionali de muzică n-au știut și n-au putut să ne împrietenească decît cu şlagărele enesciene de inspirație folklorizantă, ori cu piesele mai line ca scriitură. Sau poate fiindcă, într-adevăr, o bună parte din muzica lui Enescu nu e chiar pentru amatorii de fiurelize şi allaturci. Că Sergiu Celibidache spunea, într-un excepțional interviu de radio, că el, cu tot respectul și toată prețuirea pentru om și muzician, nu-l consideră pe Enescu cel mai mare compozitor român … asta e, de-acum, altă gîscă în altă traistă, din seria savuroasă și radiografiantă a neculceriilor de ieșean rău de gură și bun de inimă.
Dar problema esenţială a butaforiei intrinseci pe care o reprezintă festivalul ” Enescu ” nu e legată de festivismul cotidian şi găunos al receptării muzicianului presupus naţional. E vorba, de fapt, de potemkiniada mult mai profundă în care mîleşte fenomenul muzical de pe plaiurile carpatine.
Şcolile de muzică sînt, majoritar, şcoli de dresaj sau de flaşnetărie. Filarmonicile şi operele sînt, majoritar, prăvălii cu costume ” de gata ” , prăfuite şi mîncate de molii , în ciuda unor circării cu pretenţii de ” haute couture ” ( cu accent pe ” coût ” , nu pe ” haute ” ). Televiziunea publică şi radioul similar lucrează deci, în mare măsură & după posibilităţile craniene, cu materialele clienţilor. Asta ca să vorbim doar de roşiile din plastic produse pe bani publici.
În aceste condiţii de depăşire a planului pe cap de violă furajată, marele noroc e că s-au inventat CD-urile, internetul şi sistemele audio-video hi-fi. În rest, tot ce se mai face încă decent sau remarcabil, se face ca în toate domeniile vieţii cotidiene carpatine din secolul 21 : luptînd efectiv împotriva mîlului moral şi profesional MAJORITAR.
De asta e festivalul ” Enescu ” o tichie de mărgăritar, scumpă și idolatrizată, care acoperă fastuos şi soporific rudimentaritatea noastră perenă.
Nestemați iubitori de cozonac muzical fastuos, dacă vreţi să nu mai fie săli bizar de goale cînd se cîntă muzică de Enescu la festivalul ,, Enescu ,, , așa cum semnala acum ceva timp Raluca Știrbăț, și dacă vreți ca publicul să nu mai fie, în prea mare măsură, o butaforie aplaudatoare, soluţia e simplă. Şi organică, în ambele sensuri ale cuvîntului : militaţi pentru pîinea muzicală cea de toate zilele. Dacă această pîine va fi cît mai curată, fără chimicalele toxice ale manelismului mental, deserturile rafinate vor veni apoi de la sine, vă asigur. Ca un concert cu muzică de Enescu, dirijat savuros de para-muzical, pe scena Ateneului, de balerinul cu baghetă Celibidache.
Da, nu e deloc uşor, în ţara tocanelor mega-kitsch cu radu-mazăre și a rafinatelor sarmale culturale eleno-udrice, cu umplutură de bacon-schi prăjit . Da, ca și în restul patologiei mentale romîneze, boala e veche și vindecarea e grea. Dar, dacă asta e o consolare, nici domnului Maiorescu nu i-a fost uşor.

 Articol 7 iasi.ro